Primele zile de alaptare

Rox strange luna aceasta povesti despre alaptarea dupa cezariana, asa ca m-am gandit ca poate fi o idee buna sa-mi amintesc de primele zile, grele cum au fost, in speranta ca poate povestea mea ajuta alte mame sa stie mai bine ce pot face ca lucrurile sa mearga cat mai bine, de la inceput.

In timpul operatiei mi-a fost rau, camera incepuse sa se invarta usor iar eu simteam ca-mi plutesc gandurile si o iau razna, mi se facuse si putin somn. Anestezistul nu era deloc fericit si tot adauga mililitri in plus in cocktailul misterios din perfuzie. In noaptea de dinainte dormisem foarte putin, de emotie, si acum, in pragul marii intalniri, nu reuseam sa fiu prezenta. Imi amintesc prin ceata cum l-au scos pe D, cum am glumit putin cu neonatologul si l-am vazut pe pitic mic si crampotit, fara sa pricep prea bine ca era al meu. Poate de la anestezie, poate de la nesomn, poate de la lipsa de pregatire emotionala si poate din lipsa travaliului. Nimeni nu stie.

La terapie intensiva am continuat sa ma simt ciudat. Dupa vreo doua ore, a aparut sotul cu D si amandoi imi pareau de pe o alta planeta. Asistenta care ii insotea m-a intrebat daca vreau sa mi-l puna la san, apoi a strans de mamelon sa se asigure ca nu am lapte, m-a informat si pe mine si apoi mi l-a pozitionat la san in asa fel incat ne-am frustrat amandoi si fara sa ma gandesc prea mult am hotarat ca n-are rost, din moment ce oricum n-am lapte. Nu m-a contrazis, s-a executat, l-a luat de acolo. Retrospectiv privind problema, cat de diferit s-ar fi intamplat lucrurile daca m-ar fi incurajat si mi-ar fi spus ca nu e inutil sa-l tin la san, ca asa stimuleaza productia lactata si ca suptul, fie el si in gol, il linisteste! In schimb, imi amintesc perfect, m-am simtit inutila pentru copilul meu, goala de orice rost pe lume, am simtit ca nu-l pot ajuta cu nimic si ca ii e mai bine la neonato, unde macar e ingrijit de cineva competent. M-am descurajat mult prea repede si, in ceata si confuzia de atunci, nici nu mi-am dat seama ce se intampla. Pana seara mi-a fost in continuare rau, am mai primit calmante, am dormit putin, pe D l-am mai vazut putin pe seara si privind inapoi la acea prima zi mi se pare incredibil cat de mult ne-am indepartat, emotional, unul de altul, fix in momentele in care aveam nevoie sa ne sprijinim si sa ne conectam. N-am reusit nici pana acum sa-mi iert lipsa de reactie, dezinformarea, increderea naiva in faptul ca nasteam intr-o clinica private si deci, in viziunea mea atat de naiva, ar fi trebuit sa fim pe maini bune, incurajati si in siguranta.

Peste noapte durerile au revenit, am prins doar cateva ore de somn, apoi n-am mai primit calmante si de la 2 pana dimineata n-am mai dormit. Evident, n-am reusit sa ma tin pe picioare, am lesinat un pic, apoi m-a luat somnul si am reusit sa ma mobilizez si sa ajung pe sectie abia dupa-amiaza. In primele 24 ore de viata ale lui D il vazusem cumulat 10 minute, iar halul in care eram, fizic si psihic, nu ma lasa nici macar sa inteleg absurditatea situatiei. Dupa-amiaza a venit o alta asistenta, mi-a explicat mai mult despre pozitionarea la san, a reiterate ca nu aveam lapte inainte sa incerc sa-l alaptez, chestie care din nou m-a demoralizat mult, pe fondul oboselii. A treia zi deja aveam ragade, simteam ca lupta e pierduta si laptele tot nu venea. In tot acest timp mi-ar fi fost mai utile incurajari de a-l pune la san, decat asigurarile ca e normal sa n-ai lapte dupa cezariana, care imi adanceau nesiguranta. Cumva, miraculos, desi esuasem pe deplin in a-mi tine copilul aproape, in a-i fi mama in sensul cel mai primitiv, natural si adecvat posibil, asa cum avea nevoie de mine in acele prime moment, cumva miraculos laptele a venit in ziua a patra, de dimineata. Ne pregateam de externare si am incurcat putin programul insistand sa mi se mai arate o data, sa stea cineva cu mine sa-mi spuna daca suge bine, etc. Desi durea ingrozitor, rasuflam usurata ca aveam totusi lapte, desi ieseam din maternitate cu recomandarea de a da completare pana la 60 ml la fiecare masa.

Ajunsi acasa ne-am descurcat cum am putut: ragadele s-au adancit, copilul a supt hotarat si viguros, cate o ora o data la 3-4 ore, dormind fericit intre timp. Sanii mei se simteau  de parca erau dati pe razatoare, nu suportam nici cel mai racoros bumbac pe ei, devenea tot mai dificil. Incepusem sa ma mulg pentru a le da timp sa se vindece, dar era clar ca lucrurile nu mergeau cum ar fi trebuit. Starea de buimaceala si confuzie se agrava de la nesomn, alaptarea era mai solicitanta decat ma asteptam, iar cele mai simple lucruri erau mai greu de facut decat inainte. Desi depasisem partea dificila a recuperarii si nu mai aveam dureri, imi staruia oboseala in oase si-n corp si asta ma impiedica sa vad lucrurile clar. Noroc ca povesteam unei bune prietene ca ne e greu si ea mi-a spus de o asistenta care facea vizite la domiciliu si care o ajutase cu niste canale blocate. Zis si facut: a venit femeia, l-a pus pe D la san, mi-a aratat cum sa-l tin, iar D a supt cum n-o mai facuse inainte, hotarat si flamand, pana a golit, pentru prima data, un san. 

Din dimineata aceea l-am alaptat exclusiv pana dupa sase luni si-am inceput sa gasesc energia sa-mi pun ordine in suflet si-n mine ca sa pot avea grija de el si sa-i fiu alaturi asa cum trebuia. Ragadele s-au vindecat in timp, am mai avut obstacole de depasit, am ajuns iar la capatul puterilor si rabdarilor, am cunoscut oameni minunati care m-au ajutat, iar in final suntem bine, desi incepusem totul pe dos (povestea mai pe larg aici). Am avut noroc de piticul asta mic si hotarat, care si-a cerut drepturile pe cat de insistent a fost nevoie, si m-am bucurat ca am gasit sprijin, chiar si mai tarziu, pentru ca altfel povestea noastra de alaptare, frumoasa si implinita cum e acum, s-ar fi terminat prematur, ca atatea altele, care pe la 2-3 luni abandoneaza lupta pentru ca “nu mai e lapte”.

Daca as lua-o de la capat, as sti sa indrept lucrurile si sa ma lupt pentru dreptul firesc de a-mi pune copilul la san de la inceput, l-as tine acolo cat e nevoie, zi, noapte, permanent, si sunt sigura ca ne-ar fi tare bine. Sub nicio forma n-as mai bifa, in formularul pentru neonatologie, campul de administrare lapte praf, pentru ca asa as fi sigura ca tot personalul se va lupta sa ma ajute sa-l alaptez, asa cum e si normal.