Alaptarea. Povestea noastra

Eu nu stiu sa ma iert. Imi lipseste intelepciunea de a-mi depasi greselile, invat din ele dar raman in mine, ma incarca, ma macina, ma coplesesc uneori. Nu e in firea mea sa-mi gasesc scuze si, de cand il avem pe D, greselile numeroase pe care le-am facut la inceput, ma bantuie acum si in putinele ore pe care reusesc sa le dorm. Desi am reparat ce-am putut, desi suntem bine acum, desi... Asa ca am scris si rescris in minte, de vreo saptamana, noapte de noapte, povestea noastra, in speranta ca voi vedea lucrurile mai clar daca le insir si aici, si poate vor ajuta pe cineva, candva, sa nu le repete.

Cele mai multe greseli au fost cu alaptarea. Prima a venit de dinainte, cand eram sigura ca nu voi avea lapte, intrucat sanii nu mi se modificasera in sarcina si citisem ca dupa cezariana laptele vine foarte tarziu. Oricum, eram convinsa ca nu putea fi suficient. Mare prostie! Alesesem o clinica privata si credeam ca asta inseamna ca nu trebuie sa-mi bat capul sa inteleg ce si cum, caci ma vor invata acolo. Foarte gresit, urma sa aflu. Daca m-as fi ciocnit de blogul lui Rox, sau al lui Zoozie, sau daca m-as fi nimerit pe atatea site-uri cu informatie sanatoasa, explicita despre acest subiect, lucrurile ar fi mers mult mai usor.

Norocul meu a fost piticul asta mic, atat de hotarat sa-si ceara dreptul la lapte matern, atat de convins ca lucrurile vor merge bine. De la inceput a supt viguros, lasand rani dureroase, caci nu invatasem sa-l pun corect la san. Mi-era teama cand il vedeam asa mic si suparat de foame, ma simteam vinovata ca nu am si suge in gol. Dar laptele a venit, chiar daca eu nu stiam sa-l cer mai des de la neonato, chiar daca n-aveam curaj sa-l pun mai des la san, intrucat credeam ca-l frustrez inutil. Stia el mai bine...

Prima saptamana a fost de cosmar, imi amintesc ca prin ceata cat de mult durea, cum imi intepeneau mainile tinandu-l in brate cu orele, sa suga. Senzatia era, nici mai mult nici mai putin, ca-mi dadeam sfarcurile pe razatoare si durea dincolo de cuvinte. Ii dadeam completare cu lapte praf intrucat nu puteam sa-mi imaginez ca as fi fost in stare sa-l tin in viata, singura, prin mijloace proprii. Ragadele s-au adancit, am inceput sa ma mulg ca sa le dau rastimp sa se vindece, a fost ingrozitor. Citisem ca e normal sa doara si nu-mi imaginam cum voi face asta sase luni de zile. Norocul a facut sa povestesc toate astea unei prietene care mi-a dat numarul unei asistente de neonato care facea vizite la domiciliu. Singura nu m-as fi gandit sa cer ajutor, n-as fi stiut cui - o alta mare greseala. Femeia a venit, l-a pus corect la san, n-a mai durut atat de rau, m-a asigurat ca am suficient lapte si a insistat sa nu-i mai dau lp. D implinea o saptamana in acea dimineata de marti pe care mi-o amintesc atat de bine.

A fost mai usor, dar dificultatile nu s-au terminat aici. Eram epuizata de nesomn si de recuperarea dupa operatie, asa ca am aliniat pe toata lumea din casa, sa ma ajute. "Stii, nu esti singura femeie din lume care alapteaza", mi-a spus mama, neintelegand ca eram pe punctul de a ma sfasia pe interior. "Nu, dar sunt singura care alapteaza in aceasta casa si am nevoie de toata sustinerea pe care o pot avea", am spus cu ultimul dram de hotarare pe care il aveam. A fost bine, desi imi venea greu sa cred ca e in stare corpul meu singur sa-l tina in viata pe puiut. A fost primul obstacol major, de perceptie, in devenirea mea ca mama.

D nu se trezea foarte des, il alaptam de 2-3 ori pe parcursul noptii, dar mie imi era greu sa ma adaptez. Ranile treceau foarte greu, sanul stang durea cel mai mult, ma procopsisem si cu un nodul de la un canal infundat, apoi cu o dermatita de contact, parca nu se mai terminau inconvenientele. Le-am descoperit atunci pe fetele de la ANNA si am mai capatat ceva incredere ca suntem totusi bine, desi simteam ca nu ma pricep deloc sa-l pozitionez bine la san si ca e vina mea ca nu merge, ca nu ma pricep sa-i fiu mama.

Cand m-am obisnuit intr-un final sa dorm pe intervale de 2-3 ore, pe la 2 luni, a inceput circul: din senin D a inceput sa planga dupa vreo cinci minute de supt. Plangea de parca se prabusea cerul, de fiecare data, adica de 7-8 ori / zi. Eram ingrozita, nu stiam ce sa fac, cum sa-l ajut. L-am dus la medic, i-am facut ecografie abdominala, n-am gasit niciun raspuns. Laptele il bea fara probleme din biberon, deci nu aici era problema. Brusc, statea foarte putin la san si era nemultumit rau de tot. M-am gandit ca poate nu e destul lapte, asa ca am inceput sa iau Galactogil si capsule More milk de la Motherlove, din plin: dublul dozei maxime, din ambele. Nu simteam o imbunatatire majora, asa ca am inceput sa pompez in gol, de fiecare data cand D nu mai voia la san, cate jumatate de ora, majoritar in gol. Dupa zece minute venea un val de lapte gras de tot, apoi dupa alt sfert de ora, inca unul. D tot plangea la san, uneori se ineca cu lapte de la primele inghitituri si nu mai manca deloc, eu eram la capatul rabdarii si vointei, nu mai rezistam sa-l vad cum i se creponeaza fata si incepe sa urle. Era sfasietor si eram pe punctul sa-l trec pe lp, pentru ca nu mai suportam sa-l vad chinuindu-se. Privind inapoi, cred ca am agravat lucrurile incercand sa stimulez lactatia peste nivelul care ne era necesar. Trecusera trei saptamani nesfarsite. Nici prin gand nu-mi trecea ca era posibil ca in astea doua luni de viata, piticul meu sa fi invatat atat de bine sa suga incat sa mai aiba nevoie doar de 5-7 minute ca sa-si ia laptele de care avea nevoie. Lua bine in greutate, dar eu eram in pragul isteriei, nestiind ce sa indrept si cum sa-l ajut.

Atunci am intalnit-o pe Claudia si acea intalnire ne-a schimbat viata. Prezenta ei calda, sigura, pozitiva si plina de incredere m-a echilibrat intr-un mod pe care nu il credeam posibil. Mi-a explicat cu rabdare si fara urma de dubiu ca vom fi ok, ca trebuie doar sa am suficienta incredere in D si ca va fi posibil nu doar sa indur trecerea timpului, ci sa gasesc placere in alaptare. Mi se parea de pe o alta planeta, dar avea o siguranta pe care nimic n-o putea contrazice. Ne-a propus sa incercam o alta pozitie de alaptat, la orizontala, si D s-a linistit ca prin minune. A prins singur sanul corect, asa incat nici cel ranit nu mai durea aproape deloc. Eu imi tineam respiratia, asteptand sa se dezlantuie urgia. A supt hotarat timp de 10 minute si apoi s-a desprins calm si linistit. Era incredibil. De atunci l-am alaptat exclusiv la orizontala, pana spre 9-10 luni, pozitia asta il relaxa si il linistea. Cateva zile mai tarziu, cand imi adormea prima data la san, am plans de fericire, incet, sa nu-l trezesc. Un moment si o senzatie pe care nu le voi uita niciodata, corpul lui care adormea treptat, ca un pisoi fericit, in bratele mele.

Mi-era teama sa ma bucur ca ne revenisem. Pe la patru luni a inceput o noua etapa, in care D nu mai era atent la san. Cel mai mic zgomot, real sau inchipuit, si incepea sa se uite dupa fluturi, nici gand sa mai suga. Nici vorba sa-l alaptez afara, in parc, cum mi-as fi dorit, sa stam in natura cat e ziua de lunga, sa ne simtim bine. Sugea doar in camera lui, cu draperiile trase, intr-o liniste totala. Afara doar daca era lihnit de foame, 2-3 minute sa se sature, atat. Asta a durat pana pe la 10 luni, dupa care am reintrat in normal. Desi asta ne tinea in casa si erau rare situatiile cand reuseam sa iesim si sa ne intalnim cu prietenii in parc, eram bine. Disparusera durerile, ragadele, nodulii durerosi, ne intelegeam bine. Se calma la san si adormea frecvent asa, era minunat.

Ma bucur mult ca am reusit sa trecem peste toate dificultatile impreuna, oricat de insurmontabile pareau atunci. Situatia noastra nu a ajuns sa fie una disperata, insa ne-a fost greu. Alte mamici s-au luptat cu obstacole mai serioase si ma emotionez de fiecare data cand le citesc povestile, ma incarc cu energie pozitiva si imi doresc sa  fie mai cunoscute toate istoriile personale, toate victoriile lor, sunt sigura ca ar schimba in bine multe destine. Daca am auzi mai des cum se invinge, cu rabdare si perseverenta, si mai rar toate elementele de folclor urban care pun piedici unui proces atat de natural si firesc, ne-ar fi tuturor mult mai bine. N-am fost norocoasa ca am avut lapte, am fost norocoasa ca am intalnit la timp oamenii care m-au ajutat sa nu abandonez, care mi-au dat incredere in mine si in copilul meu. Ma invinovatesc in continuare pentru ca n-am prevenit toate neajunsurile pe care le-am avut, ca nu m-am informat din timp, ca m-am lasat influentata si subminata de toate preconceptiile atat de gresite si atat de raspandite la noi. Mi-e greu sa trec mai departe si imi pare si acum rau ca nu am fost suficient de puternica, ca nu am gasit resursele interioare de a infrunta toate neincrederile, toate obstacolele.

Alaptarea e un subiect care mi-a devenit tare drag si ma doare sufletul cand vad atata dezinformare pe toate drumurile. Mi-e mila de toate mamele descurajate sa alapteze in maternitati si de toti puiutii indopati cu lp pentru ca "nu le ajunge laptele matern". Ma infior cand aud ca "n-am avut noroc, n-am mai avut lapte" sau "n-a mai fost bun" sau "nu se satura" si ma zbarlesc la cea mai mica insinuare ca poate fi ceva mai bun si mai curat pe lumea asta decat un pui la san, potolindu-si foamea, temerile, nevoia de iubire si de siguranta.