Primele zile de alaptare

Rox strange luna aceasta povesti despre alaptarea dupa cezariana, asa ca m-am gandit ca poate fi o idee buna sa-mi amintesc de primele zile, grele cum au fost, in speranta ca poate povestea mea ajuta alte mame sa stie mai bine ce pot face ca lucrurile sa mearga cat mai bine, de la inceput.

In timpul operatiei mi-a fost rau, camera incepuse sa se invarta usor iar eu simteam ca-mi plutesc gandurile si o iau razna, mi se facuse si putin somn. Anestezistul nu era deloc fericit si tot adauga mililitri in plus in cocktailul misterios din perfuzie. In noaptea de dinainte dormisem foarte putin, de emotie, si acum, in pragul marii intalniri, nu reuseam sa fiu prezenta. Imi amintesc prin ceata cum l-au scos pe D, cum am glumit putin cu neonatologul si l-am vazut pe pitic mic si crampotit, fara sa pricep prea bine ca era al meu. Poate de la anestezie, poate de la nesomn, poate de la lipsa de pregatire emotionala si poate din lipsa travaliului. Nimeni nu stie.

La terapie intensiva am continuat sa ma simt ciudat. Dupa vreo doua ore, a aparut sotul cu D si amandoi imi pareau de pe o alta planeta. Asistenta care ii insotea m-a intrebat daca vreau sa mi-l puna la san, apoi a strans de mamelon sa se asigure ca nu am lapte, m-a informat si pe mine si apoi mi l-a pozitionat la san in asa fel incat ne-am frustrat amandoi si fara sa ma gandesc prea mult am hotarat ca n-are rost, din moment ce oricum n-am lapte. Nu m-a contrazis, s-a executat, l-a luat de acolo. Retrospectiv privind problema, cat de diferit s-ar fi intamplat lucrurile daca m-ar fi incurajat si mi-ar fi spus ca nu e inutil sa-l tin la san, ca asa stimuleaza productia lactata si ca suptul, fie el si in gol, il linisteste! In schimb, imi amintesc perfect, m-am simtit inutila pentru copilul meu, goala de orice rost pe lume, am simtit ca nu-l pot ajuta cu nimic si ca ii e mai bine la neonato, unde macar e ingrijit de cineva competent. M-am descurajat mult prea repede si, in ceata si confuzia de atunci, nici nu mi-am dat seama ce se intampla. Pana seara mi-a fost in continuare rau, am mai primit calmante, am dormit putin, pe D l-am mai vazut putin pe seara si privind inapoi la acea prima zi mi se pare incredibil cat de mult ne-am indepartat, emotional, unul de altul, fix in momentele in care aveam nevoie sa ne sprijinim si sa ne conectam. N-am reusit nici pana acum sa-mi iert lipsa de reactie, dezinformarea, increderea naiva in faptul ca nasteam intr-o clinica private si deci, in viziunea mea atat de naiva, ar fi trebuit sa fim pe maini bune, incurajati si in siguranta.

Peste noapte durerile au revenit, am prins doar cateva ore de somn, apoi n-am mai primit calmante si de la 2 pana dimineata n-am mai dormit. Evident, n-am reusit sa ma tin pe picioare, am lesinat un pic, apoi m-a luat somnul si am reusit sa ma mobilizez si sa ajung pe sectie abia dupa-amiaza. In primele 24 ore de viata ale lui D il vazusem cumulat 10 minute, iar halul in care eram, fizic si psihic, nu ma lasa nici macar sa inteleg absurditatea situatiei. Dupa-amiaza a venit o alta asistenta, mi-a explicat mai mult despre pozitionarea la san, a reiterate ca nu aveam lapte inainte sa incerc sa-l alaptez, chestie care din nou m-a demoralizat mult, pe fondul oboselii. A treia zi deja aveam ragade, simteam ca lupta e pierduta si laptele tot nu venea. In tot acest timp mi-ar fi fost mai utile incurajari de a-l pune la san, decat asigurarile ca e normal sa n-ai lapte dupa cezariana, care imi adanceau nesiguranta. Cumva, miraculos, desi esuasem pe deplin in a-mi tine copilul aproape, in a-i fi mama in sensul cel mai primitiv, natural si adecvat posibil, asa cum avea nevoie de mine in acele prime moment, cumva miraculos laptele a venit in ziua a patra, de dimineata. Ne pregateam de externare si am incurcat putin programul insistand sa mi se mai arate o data, sa stea cineva cu mine sa-mi spuna daca suge bine, etc. Desi durea ingrozitor, rasuflam usurata ca aveam totusi lapte, desi ieseam din maternitate cu recomandarea de a da completare pana la 60 ml la fiecare masa.

Ajunsi acasa ne-am descurcat cum am putut: ragadele s-au adancit, copilul a supt hotarat si viguros, cate o ora o data la 3-4 ore, dormind fericit intre timp. Sanii mei se simteau  de parca erau dati pe razatoare, nu suportam nici cel mai racoros bumbac pe ei, devenea tot mai dificil. Incepusem sa ma mulg pentru a le da timp sa se vindece, dar era clar ca lucrurile nu mergeau cum ar fi trebuit. Starea de buimaceala si confuzie se agrava de la nesomn, alaptarea era mai solicitanta decat ma asteptam, iar cele mai simple lucruri erau mai greu de facut decat inainte. Desi depasisem partea dificila a recuperarii si nu mai aveam dureri, imi staruia oboseala in oase si-n corp si asta ma impiedica sa vad lucrurile clar. Noroc ca povesteam unei bune prietene ca ne e greu si ea mi-a spus de o asistenta care facea vizite la domiciliu si care o ajutase cu niste canale blocate. Zis si facut: a venit femeia, l-a pus pe D la san, mi-a aratat cum sa-l tin, iar D a supt cum n-o mai facuse inainte, hotarat si flamand, pana a golit, pentru prima data, un san. 

Din dimineata aceea l-am alaptat exclusiv pana dupa sase luni si-am inceput sa gasesc energia sa-mi pun ordine in suflet si-n mine ca sa pot avea grija de el si sa-i fiu alaturi asa cum trebuia. Ragadele s-au vindecat in timp, am mai avut obstacole de depasit, am ajuns iar la capatul puterilor si rabdarilor, am cunoscut oameni minunati care m-au ajutat, iar in final suntem bine, desi incepusem totul pe dos (povestea mai pe larg aici). Am avut noroc de piticul asta mic si hotarat, care si-a cerut drepturile pe cat de insistent a fost nevoie, si m-am bucurat ca am gasit sprijin, chiar si mai tarziu, pentru ca altfel povestea noastra de alaptare, frumoasa si implinita cum e acum, s-ar fi terminat prematur, ca atatea altele, care pe la 2-3 luni abandoneaza lupta pentru ca “nu mai e lapte”.

Daca as lua-o de la capat, as sti sa indrept lucrurile si sa ma lupt pentru dreptul firesc de a-mi pune copilul la san de la inceput, l-as tine acolo cat e nevoie, zi, noapte, permanent, si sunt sigura ca ne-ar fi tare bine. Sub nicio forma n-as mai bifa, in formularul pentru neonatologie, campul de administrare lapte praf, pentru ca asa as fi sigura ca tot personalul se va lupta sa ma ajute sa-l alaptez, asa cum e si normal.

Alaptarea extinsa

Povestea noastra continua firesc si simplu si acum. La un an si cinci luni, D o iubeste sincer pe tzitzi si ma topeste cum ma ia de mana, cu un gest hotarat, cand vin de la serviciu, din usa, si ma duce la el in camera pe canapea, tragand de bluza cu un zambet jucaus pe fata. Mai tzitzi mai, te tii de sotii, ce cauti tu la serviciu in loc sa stai cu mine? pare ca spune :) Urmeaza dragalaseniile noastre, gadiliciunile si cantecelele, piciorusele intinse la pupat si zambete largi de tot, rasete, mormaieli de fericire. Toate micile delicii pe care nu le-as fi cunoscut niciodata daca as fi renuntat la alaptare asa cum o cere societatea asta stramba in care ne aflam, la 6 luni, 1 an sau cand m-am intors la serviciu.

M-am obisnuit sa nu fac mare caz din asta, asa ca numai prietenii apropiati stiu ca D este in continuare (si nu inca) alaptat. Trecatorii afla si ei, atunci cand suntem pe-afara si ne vine chef de dragalit, dar nu m-a interesat niciodata cu ce mutre trec pe langa noi. In lumea noastra, in lumea "tzitzi", nu e loc decat pentru noi si lumina calda si vesela din suflet.

Dincolo de tandreturile noastre de zi cu zi, alaptarea e pentru mine si un refugiu, o intoarcere la lucrurile simple, la siguranta ca fac ce e mai bine pentru el si ca ii ofer cel mai sanatos start in viata. Despre beneficiile nutritionale, imunologice, psihologice, gasiti la linkurile de mai jos informatii complete, clare, numai bunavointa sa fie... Mai pot adauga ca pe noi alaptarea ne-a salvat dintr-o perioada destul de lunga in care D a refuzat mancarea solida (ca raspuns la factori de stress externi), din cateva raceli si-o enterocolita nu tocmai placuta. Cand n-a mai acceptat sa manance altceva, la fix un an, m-am bucurat ca am putut sa-l las sa se exprime cum voia el, sa nu-l fortez nicicum si sa nu ma stresez nici eu calculand cat (nu) mananca zilnic, si-am putut sta linistita ca isi ia din lapte tot ce-i este necesar.

Linkuri utile:
Organisme internationale care recomanda alaptarea extinsa
Breastfeeding a Toddler
Breastfeeding Past Infancy - Factsheet
Breastfeeding Your Toddler - What to Expect
Breastfeeding in the Land of Genghis Khan
101 Reasons to Breastfeed Your Child
Varsta naturala de intarcare

Balada piciorului meu

Un picior si c-un picior
Se stiau de pe vapor

Un picior si c-un picior
Se propteau in reflector

Un picior si c-un picior
Dadeau party pe covor :)

Un picior si c-un picior
Se-ntalneau la semafor

Un picior si c-un picior
Se duceau la coafor

Un picior si c-un picior
Faceau bruum-bruum pe motor

Cum doarme un bebelus?

Foarte diferit de cum isi inchipuie parintii lui ca ar dormi, foarte diferit de alti bebelusi si, uneori, foarte diferit de cum dormea el insusi cu doua-trei luni in urma.

Pentru noi, somnul lui D a fost si este un element important, daca nu esential, ce ne defineste dinamica familiei. Cand nu doarme, din diverse motive de-ale lui, bebelusesti, suntem obositi, irascibili si coplesiti de cele mai mici lucrusoare. Cand doarme, ne simtim normali, in forma, gata sa ne bucuram in fiecare dimineata de micile minunatii cu care ne asalteaza piticul.

Stiam, desigur, de dinainte, ca bebelusii (cel putin unii dintre ei) nu dorm prea bine, se trezesc de multe ori pe noapte, se linistesc greu, iar parintii lor supravietuiesc cu 3-4-5 ore de somn pe noapte luni in sir. Eram convinsi ca nu ni se va intampla noua, pentru simplul motiv ca nu aveam cum sa supravietuim intr-un astfel de ritm. Somnul era important pentru noi, aveam nevoie de minim opt ore de odihna pe noapte si speram ca D sa fie dintre cei care dorm bine. Foarte gresit!

In primele trei saptamani, se trezea din doua-n doua ore, pentru a manca, comportament perfect normal dar naucitor pentru mine care nu stiam pe atunci sa il alaptez la orizontala. Eram epuizata de la inceput, desi aveam un copil sanatos, vesel si activ. Ziua reuseam cu greu sa atipesc, iar nevoia de somn se transforma incet in obsesie, intrucat eram perfect constienta ca aveam nevoie de odihna pentru a avea lapte suficient, si irational panicata ca nu era suficient. La trei saptamani am inceput sa-l impachetam noaptea intr-o esarfa care ii tinea mainile pe langa corp, cu ceva spatiu de zbenguiala la picioare. D a inceput sa doarma ca un campion, aveam doua treziri pe noapte, renasteam cu totii. Miracolul a tinut pana la trei luni, cand un vaccin cu efecte secundare nasoale a inceput sa-l supere la burtica si sa-l trezeasca des. Intre trei si sase luni, iar disperare: ne trezeam din ora-n ora auzindu-l plangand. Rar prindeam doua ore consecutive de somn, spre dimineata. Ne organizasem pe ture, insa eram daramati. L-am dus la dr, am facut ecografii, n-am depistat nicio cauza fizica. Am inteles pe deplin de ce privarea de somn era o metoda eficienta de tortura.

Eram asaltati, concomitent, de gura lumii. Care, desigur, trebuia sa ne tulbure si mai mult existenta, desi nu ea dormea in casa noastra si era foarte odihnita. Si atotstiutoare. Ni s-a repetat de zeci de ori ca D se trezeste de foame, ca nu se satura din lapte matern, ca-l invatam noi prost pentru ca mergem sa-l linistim prompt, ca-i trebuie doar o noapte de plans si apoi va dormi neintrerupt (ca atatea cazuri, citate drept succese indiscutabile in materie, desi cruzime si prostie mai mare nu auzisem; despre eficienta metodei aici si despre riscuri, aici), ca sa-i dam ceai noaptea, sa-l invatam sa nu se mai trezeasca, si o sumedenie de alte aberatii pe care nu mi le mai amintesc. Pe scurt, era copilul defect si era vina noastra ca nu stiam sau nu voiam sa-l reparam. Din fericire, n-am bagat de seama, desi e dificil sa ignori sau sa infrunti toti binevoitorii cu argumente si zambete cand esti atat de nedormit ca nu mai stii cum te cheama si cand pe ei nu-i intereseaza nicio discutie pentru ca ei detin adevarul suprem.

In perioada aceea am inceput sa citesc multe carti despre somnul bebelusilor. M-am linistit vazand ca nu suntem singurii in aceasta situatie, m-am intristat vazand atatea tehnici si metode dezvoltate pentru a "invata" piticii sa doarma. Desi fericirea mea suprema atunci ar fi insemnat vreo doua nopti dormite cap-coada, mi s-a parut tare trist sa incerci sa pacalesti un pitic atat de mic sa doarma, sau macar sa nu te mai cheme langa el. Mi-am dat seama la timp ca genul acesta de carti, citite pe fondul unui deficit acut de somn, iti lasa senzatia ca ai de rezolvat o problema importanta, ca ai TU o problema, sau ca bebelusul tau se comporta anormal, ca nu e suficient de dezvoltat emotional si ca nu va ajunge sa fie pentru ca tu, parintele, nu l-ai dresat corespunzator.


Mi-a fost extrem de util sa citesc aici ce inseamna un somn normal de bebelus. Am inteles ca ciclurile lor de somn sunt diferite fata de ale adultilor si ca, desi sunt dificil de gestionat pentru parinti, noptile cu treziri repetate sunt firesti, reprezinta norma, nu exceptia. Am inteles ca nu poti pretinde, realist vorbind, ca un bebelus sanatos sa doarma toata noaptea. Poti avea noroc sa o faca, dar nu trebuie sa te astepti la asta. O data ce am renuntat la asteptari, o data ce nu am mai tinut cont de cate ori ma trezesc si la ce ore, deja m-am simtit un pic mai bine. Nu era mai usor, dar eram mai relaxata. Simteam ca e doar o etapa, ca vom trece cu bine si peste asta, si ca sunt lectii personale de desprins din toate noptile nedormite. Ziua aveam parte de un copil activ, binedispus, fericit, deci cumva odihna asta fragmentata ii era suficienta.

Eu, desigur, nu ma simteam la fel de bine. Slabisem 5 kg, aveam cu 4 mai putin decat inainte de sarcina, ameteam si aveam halucinatii. Apoi, dintr-o data, a inceput sa doarma si au urmat trei luni minunate, de rasfat pentru noi toti, cu una-doua treziri pe noapte. Apoi iar n-am dormit cateva luni, dupa cum veti afla in episodul urmator :)

FAQ (1)

• Si... e cuminte?
• Nu, doamna! E un copil normal, cum sa fie cuminte?? Ni l-am dorit activ si sanatos, nu cuminte, si chiar asa este, noi suntem tare multumiti!

Alaptarea. Povestea noastra

Eu nu stiu sa ma iert. Imi lipseste intelepciunea de a-mi depasi greselile, invat din ele dar raman in mine, ma incarca, ma macina, ma coplesesc uneori. Nu e in firea mea sa-mi gasesc scuze si, de cand il avem pe D, greselile numeroase pe care le-am facut la inceput, ma bantuie acum si in putinele ore pe care reusesc sa le dorm. Desi am reparat ce-am putut, desi suntem bine acum, desi... Asa ca am scris si rescris in minte, de vreo saptamana, noapte de noapte, povestea noastra, in speranta ca voi vedea lucrurile mai clar daca le insir si aici, si poate vor ajuta pe cineva, candva, sa nu le repete.

Cele mai multe greseli au fost cu alaptarea. Prima a venit de dinainte, cand eram sigura ca nu voi avea lapte, intrucat sanii nu mi se modificasera in sarcina si citisem ca dupa cezariana laptele vine foarte tarziu. Oricum, eram convinsa ca nu putea fi suficient. Mare prostie! Alesesem o clinica privata si credeam ca asta inseamna ca nu trebuie sa-mi bat capul sa inteleg ce si cum, caci ma vor invata acolo. Foarte gresit, urma sa aflu. Daca m-as fi ciocnit de blogul lui Rox, sau al lui Zoozie, sau daca m-as fi nimerit pe atatea site-uri cu informatie sanatoasa, explicita despre acest subiect, lucrurile ar fi mers mult mai usor.

Norocul meu a fost piticul asta mic, atat de hotarat sa-si ceara dreptul la lapte matern, atat de convins ca lucrurile vor merge bine. De la inceput a supt viguros, lasand rani dureroase, caci nu invatasem sa-l pun corect la san. Mi-era teama cand il vedeam asa mic si suparat de foame, ma simteam vinovata ca nu am si suge in gol. Dar laptele a venit, chiar daca eu nu stiam sa-l cer mai des de la neonato, chiar daca n-aveam curaj sa-l pun mai des la san, intrucat credeam ca-l frustrez inutil. Stia el mai bine...

Prima saptamana a fost de cosmar, imi amintesc ca prin ceata cat de mult durea, cum imi intepeneau mainile tinandu-l in brate cu orele, sa suga. Senzatia era, nici mai mult nici mai putin, ca-mi dadeam sfarcurile pe razatoare si durea dincolo de cuvinte. Ii dadeam completare cu lapte praf intrucat nu puteam sa-mi imaginez ca as fi fost in stare sa-l tin in viata, singura, prin mijloace proprii. Ragadele s-au adancit, am inceput sa ma mulg ca sa le dau rastimp sa se vindece, a fost ingrozitor. Citisem ca e normal sa doara si nu-mi imaginam cum voi face asta sase luni de zile. Norocul a facut sa povestesc toate astea unei prietene care mi-a dat numarul unei asistente de neonato care facea vizite la domiciliu. Singura nu m-as fi gandit sa cer ajutor, n-as fi stiut cui - o alta mare greseala. Femeia a venit, l-a pus corect la san, n-a mai durut atat de rau, m-a asigurat ca am suficient lapte si a insistat sa nu-i mai dau lp. D implinea o saptamana in acea dimineata de marti pe care mi-o amintesc atat de bine.

A fost mai usor, dar dificultatile nu s-au terminat aici. Eram epuizata de nesomn si de recuperarea dupa operatie, asa ca am aliniat pe toata lumea din casa, sa ma ajute. "Stii, nu esti singura femeie din lume care alapteaza", mi-a spus mama, neintelegand ca eram pe punctul de a ma sfasia pe interior. "Nu, dar sunt singura care alapteaza in aceasta casa si am nevoie de toata sustinerea pe care o pot avea", am spus cu ultimul dram de hotarare pe care il aveam. A fost bine, desi imi venea greu sa cred ca e in stare corpul meu singur sa-l tina in viata pe puiut. A fost primul obstacol major, de perceptie, in devenirea mea ca mama.

D nu se trezea foarte des, il alaptam de 2-3 ori pe parcursul noptii, dar mie imi era greu sa ma adaptez. Ranile treceau foarte greu, sanul stang durea cel mai mult, ma procopsisem si cu un nodul de la un canal infundat, apoi cu o dermatita de contact, parca nu se mai terminau inconvenientele. Le-am descoperit atunci pe fetele de la ANNA si am mai capatat ceva incredere ca suntem totusi bine, desi simteam ca nu ma pricep deloc sa-l pozitionez bine la san si ca e vina mea ca nu merge, ca nu ma pricep sa-i fiu mama.

Cand m-am obisnuit intr-un final sa dorm pe intervale de 2-3 ore, pe la 2 luni, a inceput circul: din senin D a inceput sa planga dupa vreo cinci minute de supt. Plangea de parca se prabusea cerul, de fiecare data, adica de 7-8 ori / zi. Eram ingrozita, nu stiam ce sa fac, cum sa-l ajut. L-am dus la medic, i-am facut ecografie abdominala, n-am gasit niciun raspuns. Laptele il bea fara probleme din biberon, deci nu aici era problema. Brusc, statea foarte putin la san si era nemultumit rau de tot. M-am gandit ca poate nu e destul lapte, asa ca am inceput sa iau Galactogil si capsule More milk de la Motherlove, din plin: dublul dozei maxime, din ambele. Nu simteam o imbunatatire majora, asa ca am inceput sa pompez in gol, de fiecare data cand D nu mai voia la san, cate jumatate de ora, majoritar in gol. Dupa zece minute venea un val de lapte gras de tot, apoi dupa alt sfert de ora, inca unul. D tot plangea la san, uneori se ineca cu lapte de la primele inghitituri si nu mai manca deloc, eu eram la capatul rabdarii si vointei, nu mai rezistam sa-l vad cum i se creponeaza fata si incepe sa urle. Era sfasietor si eram pe punctul sa-l trec pe lp, pentru ca nu mai suportam sa-l vad chinuindu-se. Privind inapoi, cred ca am agravat lucrurile incercand sa stimulez lactatia peste nivelul care ne era necesar. Trecusera trei saptamani nesfarsite. Nici prin gand nu-mi trecea ca era posibil ca in astea doua luni de viata, piticul meu sa fi invatat atat de bine sa suga incat sa mai aiba nevoie doar de 5-7 minute ca sa-si ia laptele de care avea nevoie. Lua bine in greutate, dar eu eram in pragul isteriei, nestiind ce sa indrept si cum sa-l ajut.

Atunci am intalnit-o pe Claudia si acea intalnire ne-a schimbat viata. Prezenta ei calda, sigura, pozitiva si plina de incredere m-a echilibrat intr-un mod pe care nu il credeam posibil. Mi-a explicat cu rabdare si fara urma de dubiu ca vom fi ok, ca trebuie doar sa am suficienta incredere in D si ca va fi posibil nu doar sa indur trecerea timpului, ci sa gasesc placere in alaptare. Mi se parea de pe o alta planeta, dar avea o siguranta pe care nimic n-o putea contrazice. Ne-a propus sa incercam o alta pozitie de alaptat, la orizontala, si D s-a linistit ca prin minune. A prins singur sanul corect, asa incat nici cel ranit nu mai durea aproape deloc. Eu imi tineam respiratia, asteptand sa se dezlantuie urgia. A supt hotarat timp de 10 minute si apoi s-a desprins calm si linistit. Era incredibil. De atunci l-am alaptat exclusiv la orizontala, pana spre 9-10 luni, pozitia asta il relaxa si il linistea. Cateva zile mai tarziu, cand imi adormea prima data la san, am plans de fericire, incet, sa nu-l trezesc. Un moment si o senzatie pe care nu le voi uita niciodata, corpul lui care adormea treptat, ca un pisoi fericit, in bratele mele.

Mi-era teama sa ma bucur ca ne revenisem. Pe la patru luni a inceput o noua etapa, in care D nu mai era atent la san. Cel mai mic zgomot, real sau inchipuit, si incepea sa se uite dupa fluturi, nici gand sa mai suga. Nici vorba sa-l alaptez afara, in parc, cum mi-as fi dorit, sa stam in natura cat e ziua de lunga, sa ne simtim bine. Sugea doar in camera lui, cu draperiile trase, intr-o liniste totala. Afara doar daca era lihnit de foame, 2-3 minute sa se sature, atat. Asta a durat pana pe la 10 luni, dupa care am reintrat in normal. Desi asta ne tinea in casa si erau rare situatiile cand reuseam sa iesim si sa ne intalnim cu prietenii in parc, eram bine. Disparusera durerile, ragadele, nodulii durerosi, ne intelegeam bine. Se calma la san si adormea frecvent asa, era minunat.

Ma bucur mult ca am reusit sa trecem peste toate dificultatile impreuna, oricat de insurmontabile pareau atunci. Situatia noastra nu a ajuns sa fie una disperata, insa ne-a fost greu. Alte mamici s-au luptat cu obstacole mai serioase si ma emotionez de fiecare data cand le citesc povestile, ma incarc cu energie pozitiva si imi doresc sa  fie mai cunoscute toate istoriile personale, toate victoriile lor, sunt sigura ca ar schimba in bine multe destine. Daca am auzi mai des cum se invinge, cu rabdare si perseverenta, si mai rar toate elementele de folclor urban care pun piedici unui proces atat de natural si firesc, ne-ar fi tuturor mult mai bine. N-am fost norocoasa ca am avut lapte, am fost norocoasa ca am intalnit la timp oamenii care m-au ajutat sa nu abandonez, care mi-au dat incredere in mine si in copilul meu. Ma invinovatesc in continuare pentru ca n-am prevenit toate neajunsurile pe care le-am avut, ca nu m-am informat din timp, ca m-am lasat influentata si subminata de toate preconceptiile atat de gresite si atat de raspandite la noi. Mi-e greu sa trec mai departe si imi pare si acum rau ca nu am fost suficient de puternica, ca nu am gasit resursele interioare de a infrunta toate neincrederile, toate obstacolele.

Alaptarea e un subiect care mi-a devenit tare drag si ma doare sufletul cand vad atata dezinformare pe toate drumurile. Mi-e mila de toate mamele descurajate sa alapteze in maternitati si de toti puiutii indopati cu lp pentru ca "nu le ajunge laptele matern". Ma infior cand aud ca "n-am avut noroc, n-am mai avut lapte" sau "n-a mai fost bun" sau "nu se satura" si ma zbarlesc la cea mai mica insinuare ca poate fi ceva mai bun si mai curat pe lumea asta decat un pui la san, potolindu-si foamea, temerile, nevoia de iubire si de siguranta.

Pentru mamele de baieti

Pentru toate cele judecate si puse la zid ca-si dezmiarda baietii, ca ii poarta in brate si ca le fac poftele, ca le asculta sentimentele si le explica chestii despre lume si viata, pentru cele care-i rasfata si le sunt alaturi fara rezerve cand sunt mici si care stiu sa-i lase in pace cand se fac cu adevarat mari si se duc la casele lor, pentru cele care nu clipesc cand sunt invinovatite de toata lumea ca-i (1) invata prost (2) fac prea dependenti (3) ii tin sub fusta mamei (4) impiedica sa devina masculi feroce...

Parenting Boys: What Boys Need from Moms