3 principii importante

Insomnia de azi-noapte m-a ajutat sa-mi rearanjez gandurile. Mi-am dat seama ca trei sunt principiile de care voi tine si cu dintii, oricat de dificil ar fi, in cresterea lui D:

1. D este o persoana cu toate drepturile, adecvate varstei lui. Are dreptul sa fie tratat cu respect, sa-i fie ascultate dorintele si nemultumirile, sa ia deciziile care-l privesc, in toate aspectele vietii lui in care se poate pronunta la o anumita varsta. Pentru ca toata lumea are dreptul la demnitate si autonomie, iar el, doar pentru ca e mic, nu e ok sa fie tratat ca marioneta nimanui. Asta nu inseamna ca ne va guverna vietile si ca ne vom face sluj in fata dorintelor lui. Inseamna ca il vom asculta si vom tine cont de parerea lui atunci cand se va putea. Chiar daca va fi incomod uneori.
2. D este iubit si acceptat neconditionat si asa va fi toata viata lui, orice ar face. Chiar si atunci cand imi sparge lucruri la care tin, studiind gravitatia, chiar si atunci cand nu voi fi de acord cu multe din deciziile si actiunile lui. Si nu doar il voi iubi, ci ma voi asigura ca stie / simte asta, mai ales atunci cand face lucrurile pe care le dezaprob, mai ales atunci cand are tantrums, mai ales atunci cand ma propulseaza dincolo de limitele rabdarii si ale intelegerii, pentru ca atunci are cea mai mare nevoie sa se simta iubit si acceptat asa cum e, in siguranta. Asta mai inseamna ca nu va fi comparat cu alti copii, ca voi incerca, pe cat posibil, sa-l feresc de comentarii nocive despre ce "e rusine sa faca un baiat mare", si ca voi reactiona prompt (beware!) atunci cand binevoitorii vor incerca sa-i explice ce face si ce nu face un baiat "cuminte" (apropos de asta, eu nu mi-am dorit niciodata un baiat cuminte, ma oripileaza ideea; mi-am dorit un copil vesel, vioi, istet, activ, explorator, care nu se preocupa de a-mi face mie viata mai usoara stand in banca lui, ci se catara pe toate ideile zbanghii si normale care apartin de drept unei copilarii neingradite de nimic, si le duce la bun sfarsit oricat de multe batai de cap mi-ar da in the process).
3. D nu va fi bruscat, fortat, imbrancit, agresat, batut de nimeni. Nu va primi nicio palma corectoare la fund si nimeni nu-l va smuci de-o mana cand nu se va lasa dus de la locul de joaca. Va sti cat se poate de ferm ca nimeni nu are dreptul sa-l agreseze, nici fizic, nici verbal sau emotional si va invata cat mai devreme sa-si apere acest drept si sa-mi spuna cand ceva nepotrivit i s-a intamplat. Nu va creste un timorat si un cuminte, nu-si va reprima pornirile care nu convin adultilor din jurul lui, va creste fara nicio frica de "consecinte" si asta cred ca va fi una dintre mostenirile cele mai importante pe care noi ca parinti i le putem da.

Must-read: Unconditional Parenting, de Alfie Kohn. Frumos explicat si de Miriama aici si aici.

10 chestii neprevazute

Inainte de venirea Piticului, lucrurile pareau simple, previzibile. Nu banuiam ca realitatea urma sa ne contrazica categoric modul naiv de a ne anticipa viata in trei.

1. "Va fi ca inainte, doar ca vom fi trei". Monumentala aberatie! Poate mai tarziu, va veni vremea cand vom functiona impreuna similar cu modul in care ne traiam viata in doi: cu vacante, surprize, rasfaturi, dimineti tarzii in pat, escapade. Pana atunci, primele luni de viata ale lui D ne-au rearanjat total prioritatile, iar noi ne-am rearanjat nevoile, programul si pretentiile astfel incat D sa creasca nestingherit de ele, in ritmul lui. Confortul nostru a capatat noi dimensiuni, timpul liber a devenit inexistent, iar o cafea savurata in doi la plimbarea de dimineata, cu ochii carpiti de (ne)somn, rasfatul suprem.
2. "O sa fac cum cred eu, nu ma intereseaza ce cred altii". Perfect adevarat, asta am si facut. Doar ca altii, fie ei bunici, vecini, trecatori, alti parinti, s-au facut luntre-punte ca sa aflam ce cred ei ca trebuie sa facem cu copilul nostru. Departe de mine gandul ca voi fi chestionate despre aspecte intime de catre necunoscuti care isi aroga dreptul sa ma intrebe despre sani, lapte, somn si alte chestii extrem de personale, doar pentru ca am un bebelus la purtator. Se pare ca o data cu aparitia bebelusului, restul lumii se simte responsabila sa-ti explice cat de iresponsabila esti pentru ca (i) nu-i dai ceai noaptea (ii) nu-i pui caciula in august si fular iarna (iii) creste sau nu cu un numar fix de grame pe luna (iv) doarme sau nu doarme noaptea, (v) plange sau nu plange. Desigur, nimeni nu ajuta cu solutii concrete, constructive, fundamentate pe mai mult decat folclorul popular. Dar toata lumea trebuie sa se bage in seama desi ii avertizezi de la inceput ca nu e treaba lor, copilul lor... Dintre toate, asta cu somnul frizeaza ridicolul pentru milioane de motive...
3. "Depresiile sunt pentru cei slabi de inger". Ei bine, nu. N-are nicio legatura cu asta, ci cu un cocktail dubios de hormoni, oboseala, ingrijorari, asteptari si contradictii care lovesc toate din senin. Nu conteaza cat de dur sau pregatit crezi ca esti, realitatea se schimba in urletele unui nou-nascut suparat pe burtica, cand n-ai mai dormit doua ore legat de nu stiu cand....
4. "Sa nu-l tii in brate, ca se invata.." Mie imi place in brate, mor sa fiu tinuta in brate si mangaiata, si ma simt tare parasita fara portia mea de atingeri si imbratisari. Daca n-as sti nimic altceva despre lume, ce refugiu mai bun mi-as dori? Si cat de singura m-as simti daca nu m-ar lua in brate cand sunt suparat, confuz, mic...? (apropos de asta, "mic" pentru mine se numara in ani, nu luni sau saptamani, motiv pentru care mi se pare la fel de justificata dorinta de a sta in brate tot timpul si la 5-6 ani, nu doar la 5-6 luni)
5. "Va dormi la el in patut" Asta a si facut pana la 10 luni, noi am dormit in camera de alaturi cu urechile ciulite si gata sa doboram recordul de 5 secunde pana la el. Apoi a inceput o perioada de anxietati nocturne, de nevoie acuta de reasigurari si mangaieri, asa ca de vreo doua saptamani dormim impreuna si e minunat. Sa-l simt ca prin vis cand scanceste, inainte sa se trezeasca de-a binelea, sa-l pun repede la san si sa-l vad cum adoarme de linistit inapoi, sa-i ascult respiratia cand nu pot dormi si sa ma trezeasca un zambet fericit cat toata fata si doua manute catarandu-se pe mine...
6. "Il vom creste simplu si natural, liber". Asta incercam in fiecare zi, insa habar n-aveam ce inseamna asta. Intai a fost nevoie sa ne demontam obisnuinte create, probabil, in copilarie, idei gresite despre cum se comporta copiii si ce e rezonabil sa pretinzi de la ei. Apoi, n-am intuit niciun moment ca libertatea lui (de explorare sau de exprimare) poate sa necesite din partea noastra renuntarea la confort. La orice ramasita de confort. Nu stiam ca e atat de greu sa te abtii sa interzici si ca fiecare "nu" sau "nu e voie" trebuie bine filtrat ca sa nu le rostim decat pe cele absolut necesare. Nu ma asteptam sa descopar corelatii intre diverse intamplari din copilarie si reactii sau mecanisme de actiune din viata adulta si mai ales nu ma asteptam sa ajung sa fac totul atat de diferit fata de majoritatea lumii din jurul meu. Nu credeam ca va trebui sa ma disculp si sa ma justific pentru ceva natural si normal, insa aici e o discutie taaare lunga.
7. "Sigur ca ma voi informa si voi lua deciziile potrivite". Insa cata informatie contradictorie gasesti pe orice subiect legat de copii, nici in ruptul capului nu-mi imaginam: cata informatie gresita, aberanta, care face rau la propriu si in mod direct unor copii atat de mici... si cate mame gata sa le urmeze si sa le prolifereze fara sa-si puna nicio intrebare, doar pentru ca li s-a spus de catre pediatru, medic, tv cum sa-si creasca copiii. Cat de important e filtrul ratiunii si al instinctului matern nu poate fi subliniat indeajuns, caci fata in fata cu atatea flotari logice nu mi-a fost dat sa ma aflu in niciun alt an sau context din viata (vezi doar clasicul: "nu se satura de la san, da-i ceai sau lapte praf" grrrr)
8. "Nu vom renunta la nimic pentru copil, il vom integra in viata noastra". In realitate, am renuntat la multe (somn, confort, rasfaturi, obiceiuri), doar ca nu am simtit-o ca pe o renuntare, ca pe un sacrificiu, ci ca pe o ajustare la nevoile cuiva mic si drag care are mai multa nevoie de noi decat am eu nevoie de un ... [masaj, long weekend, etc] N-a fost placut, dar au venit alte satisfactii, de ordin mai profund, interior. Iar diminetile de asta vara, la plimbare, cu o carte in mana si copilul dormind alaturi, in linistea perfecta in care se aud numai greieri si vrabiute, sunt paradisul meu pierdut care ma linistesc instant cand imi amintesc... chiar dupa nesomn crunt, e o senzatie incredibila.
9. "N-o sa ma izolez, cu plodul de gat, ca ma tampesc". Insa, oricum am facut, m-am trezit foarte singura si izolata, la fix doua saptamani de la nastere. Prietenii mei aveau vietile lor cu deadline-uri, presiuni, nopti la birou, excursii, tot ce aveam si eu pana atunci. Eu eram singura acasa cu D si zilele erau taaare lungi mai ales atunci cand plangea mult si nu reuseam sa inteleg de ce. Socializarea cu alte mamici a dus la inevitabile conflicte de opinii, judecati, discutii care m-au facut sa ma retrag incet-incet in carapacea mea. Asa am socializat mai mult virtual, fericita sa gasesc like-minded mommies care impartasesc generos din experienta lor, fara sa judece, incercand sa ajute. Simt ca am crescut din astfel de intalniri si uneori mai las carapacea acasa.
10. "Festina lente". Timpul curge altfel acum. Incet si chinuitor cand D plange dintr-un motiv sau altul, vesel si fara griji cand ne jucam, solicitant si obositor uneori. Nu ma mai grabesc dimineata, de fapt nu ma mai grabesc nicaieri si ma bucur mult cand pot sa-i dau ragazul sa faca lucrurile in ritmul si voia lui. Chiar daca inseamna sa ne uitam pe geam un sfert de ora cand deja am intarziat, timpul asta nou trece intr-un fel mai autentic, liber de presiuni externe si foarte placut.