Despre (in)dependenta

D are un an si trei luni. In ianuarie m-am intors la birou, pe un program part-time care ne permite sa petrecem dupa-amiezile impreuna in continuare. Previzibil, D n-a fost prea incantat atunci cand am inceput sa lipsesc cate jumatate de zi de acasa, desi ramanea in grija unei persoane iubitoare, cu care se joaca cu mare spor. Asa ca a protestat din toate puterile si prin toate mijloacele pe care le avea la dispozitie, asigurandu-se ca inteleg ca un astfel de comportament nu este dezirabil si nu va fi tolerat prea usor :)

Ma asteptam, desigur, la asta, asa ca am petrecut tot timpul disponibil impreuna, lipiti unul de altul. Maraiala si protestele au continuat, dar simteam cumva ca ne adaptam, ca suntem mai bine. Din exterior lucrurile se vedeau total diferit, asa ca am fost asaltata de opinii nesolicitate si agasante despre cum "il fac prea dependent de mine". La inceput mi-am pastrat calmul, apoi mi-a sarit tandara.

De ce? ma intreb... de ce le pasa lor de cum sunt lucrurile intre noi, de ce nevoia de a judeca pe altii, de ce ma enervez atat de mult. De ce de ce de ce. Pentru ca mi se pare atat de obtuz modul in care se arunca cu etichete in stanga si-n dreapta, fara a se intelege fondul problemei. Pentru ca niciunul din toti cei care m-au acuzat de asta, mai in gluma mai in serios, nu a petrecut doua minute sa gandeasca mai departe de suprafata: la ce simte cineva mic de tot, incapabil sa se exprime prea bine sau sa-si guverneze propria viata, atunci cand ce stia drept sigur si firesc, toata viata lui, se intoarce cu susul in jos... Daca maine sotul meu ar decide ca nu mai vine acasa decat vreo 2-3 ore in weekend, m-as enerva chiar daca as cunoaste motivele. Ce pretentii sa am de la un bebelus absolut normal care nu da doi bani pe ce-i tot explic despre serviciu, bani, obligatii...? Ce reactie mai fireasca si sanatoasa ar putea avea decat sa se tina de mine din toate puterile lui, ce garantie are ca intr-o zi nu dispar de tot, asa cum acum incepusem sa nu mai fiu langa el diminetile?!?

Apoi, mai am o problema personala cu asa-zisa independenta. Mai ales a copiilor, dezirabila de la o varsta tot mai frageda, tratata de mare parte din societate ca pe o mare realizare in educatie si dezvoltare. Lasand la o parte cat de gresita e toata treaba, lasand la o parte zecile de studii care arata ca astia mici au nevoie de o baza solida de afectiune si atasament ca sa fie cu adevarat independenti atunci cand considera ei ca sunt pregatiti, lasand la o parte absurditatea de a pretinde ca un bebe de 1 an poate fi "prea" dependent, e una din situatiile care spune mai multe despre cei care o formuleaza. Despre cat de incapabili sunt de iubire neconditionata, despre cat de putin stabili sunt ei insisi pe interior daca se simt in nesiguranta cand cineva depinde de ei, despre cum nevoia de independenta nu e a copilului ci de fapt a lor, semnaland nevoia de distantare, de a fugi de o responsabilitate prea mare, de parca prea multa iubire te poate darama.

Dupa multe nopti nedormite si nervi consumati, imi dau seama ca asta e punctul nevralgic: constitutia interioara emotionala a parintelui/adultului, caci e nevoie de curaj, forta si incredere nesfarsita ca ai resurse suficient de bogate pentru a sprijini o astfel de dependenta, atat cat e nevoie. O dependenta naturala care de multe ori te sufoca si te consuma total tocmai pentru ca astia mici nu stiu de jumatati de masura, si-s cer drepturile la dedicare totala, nu atat cat e comod sau convenabil intr-un moment sau altul.